Lumea e prea echilibrată

     Am ajuns la concluzia că lumea în care trăim e prea echilibrată: şi ăsta e belstemul lumii noastre.
     Am ajuns la concluzia că rasa umană nu e în stare să ducă nimic până la extrem, nimic înafară de teamă.
     Să spui că există ură extremă e nedrept, pentru că ura e tot aşa de inexactă şi de slabă precum e iubirea.        Oamenii nu pot urî din toată inima, şi nu pot iubi din toată inima.
Egoismul nu mai poate fi dus la extrem. Dacă ar fi aşa oamenii ar rămâne împreună.

       Am susţinut mereu că prietenia e doar egoismul extrem. Ideea de a avea pe cineva care să te asculte şi să te sfătuiasă...şi put şi simplu să fie acolo, cu o vorbă, cu o mână caldă, cu un umăr...Dar nu e. Pentru că oamenii se schimbă prea repede şi prea brusc, şi nu pot urî şi nu pot iubi cu adevărat.

     Dacă pentru a avea pe cineva care să te iubească până la extrem, înseamnă să ai pe cineva care să te urască din toată inima, eu una aş fi dispusă să fac sacrificiul ăsta.
    (Dramatizare mood activare)
    Sunt momentele în care fac parte din categoria proştilog, şi, în loc să trăiesc mă gândesc la asemenea lucruri care nu fac bine, şi care, oricum nu pot fi schimbate. Am simţit că pot face orice. Dar să schimb setări native ale omului mi-e la fel de imposibil precum mi-ar fi să nu beau apă trei săptămâni şi să rămân în viaţă.
     E o mare tâmpenie că oamenilor le e frică să simtă.
     Fie că e vorba de iubirea pentru un frate, pentru o soră, pentru părinţi şi bunici, pentru un iubit sau o iubită sau pentru un prieten.
     Sunt conştientă de faptul că oamenii nu trebuie să arate totul. Ar fi greşit. Să spui şi să araţi ce simţi n-ar face decât să scadă şi mai mult intensitatea sentimentului. Dar eu vorbesc de ceea ce simt oameni, şi vorbesc despre cu le e frică să simtă că...nu e "etic"? Sau că societatea n-o vrea, sau că li se pare greşit.

    Apoi mai e şi problema că oamenii se schimbă, vin şi pleacă, apar, dispar...şi că niciodată nu ai un copac de care să te poţi sprijini atunci când ţi-e greu. Că nu poţi să ştii că e tot timpul acolo, că poţi doar să speri.
    Am învăţat să schimb copacii şi să mă mut de la unul la altul, dar uneori, sunt doar sătulă să fug prin pădure.

    E o mare tâmpenie, asta e, şi e prea multă dramă.

Prea uşor.

Prea uşor.

Cetatea Rupea

Am dat o fugă până aici. Chiar foarte frumos. Când m-am dus, am trecut noaptea, şi m-am uitat, şi-am zis "Mă, io n-am mai văzut locu' ăsta luminat până acum...". Când m-am întors, am văzut că era cetatea. E bine conservată, şi acum că e şi iluminată, e şi mai frumos.

Recomand locul...are aşa...un aer Medieval, parcă mai ceva ca alte cetăţi din România. E greu de descris sentimentul de eternitate pe care-l ai când te plimbi pe sub arcadetele şi prin turnurile cetăţii. Personalul, adică un nene cum-se-cade care stă la poartă şi o tanti care vinde magneţi, sunt foarte primitori.

Programul e până la 5, da' eu am ajuns cu câteva minute mai târziu, şi totuşi, ne-a deschis. El stă acolo toată noaptea, că e paznic.

Panorama care se vede din vârf e ulutoare, mai ales la apus, când culorile îţi atrag privirile atât de tare...aş fi stat şi aş fi urmărit 1000 de apusuri de acolo. Niciodată nu m-am simţit îngrădită de munţi...ba mai mult...acolo m-am simţit mereu acasă...

Pozele sunt făcute pe fugă...unele chiar din maşină. Chiar şi aşa...

Ăsta-i vârfu şi Crucea de pe Caraiman

Ăla mai gras (din dreapta) e turnul slăninii!

Despre arta scrisului.

Scrisul a apărut din cele mai vechi timpuri, chiar înainte ca oamenii să ştie să scrie. "Scrisul" în sine, nu se referă doar la a sta la birou şi a tasta la PC, sau a scrie cu pana pe un pergament, o poveste. Se referă la a gândi, a simţi, a trăi povestea în adâncurile el, a-i înţelege lumea şi personajele, şi mai ales la a crea.

Oricine îşi face scenarii (care nu se vor întâmpla niciodată) măcar odată în minte. Până şi asta e "o artă a scrisului", doar că e încompletă, pentru că nu scrii, doar te gândeşti.

Scrisul în sine e doar o mică parte a ceea ce înseamnă "a scrie".

Cei mai mare scriitori nu scriu pentru bani, nici pentru că vor admiraţie din partea publicului, nu scriu nici măcar pentru că le place. Astea sunt doar bonusuri ale publicării. Scriitori scriu pentru că au nevoie. Pentru că sufletul lor nu e suficient de mic încât să trăiască într-o singură lume. Pentru că simt durerea unei lumi simple şi rele. N-aţi observat niciodată că în poveşti, lumile create nu sun niciodată simple şi rele în acelaşi timp? Ori sunt simple şi frumoase, bune, pure, ori sunt rele, dar interesante şi incitante?

Un scriitor simte nevoia să scrie, aşa cum simte nevoia să bea apă. Se sufocă dacă nu scrie. Se sufocă sub maldarul de răutate din lume, nu mai are aer. Scriind, sapă o găurică mică, prin care să simtă aerul proaspăt. Puţin reuşesc însă să şi evadeze.

Cel mai greu la a crea o poveste e să creezi lumea şi trecutul personajelor. Doar atât le trebuie. Trecut. Dacă n-au trecut, înseamnă că nu există, deci înseamnă că nu pot trăi. Cum să-şi spună povestea dacă nu trăiesc, dacă nu există cu adevărat?

Nu ştiu dacă înţelegeţi, dar personajele trăiesc singure. Scriitorul doar trăieşte pe lângă ele şi le observă. O poveste care u ajunge la sfârşit din cauza aşa-ziselor "pene de idei" e o poveste care n-a existat niciodată.

Blocajele artistice, când nu mai poţi să scrii, sunt altceva. Încă simţi personajul, îi vezi povestea, dar n-o poţi scrie, astfel încât s-o vadă şi alţii.

Povestea e în interiorul tău. Doar din cauza asta înseamnă că nu e adevărată?

Terapiile alternative şi efectele lor.

Am rămas de mult dezamăgită de majoritatea medicilor. Nu doar din România, ci din toată lumea, pentru că peste tot există medici care îşi practică meseria pentru că e bănoasă, nu pentru că le place ceea ce fac. Scârbos, din punctul meu de vedere.

Am întâlnit şi medici cu bun simţ, cu o aură liniştitoare, care erau pur şi simplu făcuţi să fie medici, pe care, privindu-i, nu-i puteam vedea făcând altceva.

Mă rog, nu e tocmai subiectul despre care să vorbesc în mod public, însă eu simt că trebuie să întind o mână de ajutor, şi e prima şi ultima dată când voi deschide această temă, doar în cazul în care oamenii dau de ea.

Există multe feluri de terapie alternativă: Vindecarea prin Bioenergie, Acupunctura, Manevrarea Chakrelor, Terapia Bowen and so on.

În unele cazuri merg, în unele nu. Chiar şi atunci când pare imposibil, şi nu ţine de faptul dacă crezi sau nu. Desigur, în subconstientul tău trebuie să se ascundă speranţa aia mică, fiindcă altfel nu iese nimic.

Personal, cred că succesul e voinţa, care impinge aceste terapii să-şi facă rolul. N-o să se întâmple tot timpul, repet, ţine de om. Dar nici chimicalele, medicamentele şi alte cele nu au succes la fiecare om, fiindcă depinde de corpul lui.

Poate eu iau acum un antibiotic şi-mi trece răceala. Poate tu iei acelaşi antibiotic, pentru aceeaşi răceală şi nu-ţi trece. Se întâmplă, nu?

La fel şi cu terapiile alternative. Uneori merg, alteori nu. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţi. Poate trebuie doar să încerci altceva

Cred cu tărie că ăsta e următorul pas al medicinei: lucrul cu creierul.

Când a fost nevoie, am citit şi eu despre chestiile astea pe diferite site-uri. Când cineva zicea ceva de bine, la comentarii apărea doar: "Cu cât te plăteşte să spui asta?"

Când cineva zicea ceva de rău: "Ai dreptate, ăştia doar ne jecmănesc."

Oameni buni, imaginaţia e ceea ce ne-a împins la dezvoltare. Fără imaginaţie poate că încă locuiam în case de chirpici.

Credeţi în terapiile alternative, fiindcă s-ar putea să meargă. Încercaţi. Efecte nocive nu există. N-aveţi ce pierde, poate doar nişte bucăţi de hârtie ce ne controlează viaţa.

Eu am încercat. Şi a mers.

Acum cred că trebuie să pun punct.

Mulţumesc.

La mulţi ani!

     La mulţi ani ROMÂNIA!
     La mulţi ani ÎNTREGII LUMI!
     La mulţi ani sănătoşi şi frumoşi.



Nu cred că la mulţi ani 2014 e corect...c-ăs doar doi de 2014...ăsta şi ăla de dinainte de Hristos...


Vinul mi s-a părut mereu cea mai nobilă băutură. Da' e bună şi Şampania.

Lovi-te-ar trenul fericirii,

Trãsni-te-ar fugerul iubirii

Cãdeþi-ar în cap un sca cu bani

Şi un bilet cu:

"Sănătate şi LA MULŢI ANI!"

About friendship...

           Chiar dacă niciodată n-am recunoscut-o (până acum, obviously), mi-e mult mai uşor să mă exprim în scris decât verbal. Mâinile îmi alunecă pe tastatura, sau pasta pixului se consumă fără să realizez când scriu.
           O fi lipăsa de practică...oricum, am întâlnit o persoană interesantă, care îmi tot zicea să vorbim despre prietenie. Şi am stat aşa, şi am chimbzuit.
           Am mai spus-o de multe ori...nu există mai mulţi "cei mai buni prieteni". Dacă poţi să spui că ai "mai mulţi cei mai buni prieteni" înseamnă că, de fapt,  n-ai nici unul.
            Prietenul ăla cel mai apropiat e unic. La fel ca şi părinţii, la fel ca şi (posibil existenta) iubire a vieţii. Prietenul ăla e doar unul, şi când îl ai, o simţi, o ştii, şi nu mai poţi numi pe nimeni altcineva un prieten la fel de bun ca cel în cauză.
             Pentru mine...e o persoană în carete poţi încrede indiferent de circumstanţe...o persoană căreia îi poţi spune orice, o persoană care ştii că te ascultă, că vrea să te ajute, că ar merge până la capatălul lumii, dacă ai avea nevoie.
             Mă rog. O dau în melancolie.
             S-a împlinit un an şi ceva de când am făcut blogul ăsta. Şi s-au schimbat multe.
             Am început, spre propria-mi surprindere să scriu cu diacritice.
             Am început, (tot spre propria-mi surprindere) să fac sentimentalisme. Well, nu-i neapărat vina mea. Vremurile se schimbă, oamenii se schimbă, vremea se schimbă, şostele (sper că) se schimbă, şi doar prietele rămân. Modul ironic în care scriam înainte era mult mai pe placul meu decât cel actual.  Anyway, sper să revin (cândva) la el.
             Continui să scriu pentru mine, cu toate că am speraţa că cineva, acolo, vede şi citeşte ce scriu...şi e de acord cu mine.